Femei sau doar fete mari, înainte de căsătorie?

Fosta mea prietenă: o fată (25) cu un an jumate mai mare decât mine, frumoasă și cu un suflet cum nu am mai întâlnit.
După un an jumătate de relație s-a despărțit de mine, pentru că încă nu vroiam să mă mut împreună cu ea, și pentru că aveam și eu micile mele defecte umane (dimineața câteodată, fiind presat de timp mai înjuram și eu că intervenea ceva neașteptat, o dată sau de două ori s-a întâmplat să o las singură în bucătărie, sau că mă obișnuiam mai greu cu anumite obiceiuri ale ei).
De câteva ori mi-a propus în timpul relației șă ne mutăm împreună prima dată după jumătate de an. Am purtat niște discuții pe tema asta. La început am fost și eu entuziasmat de idee, abia așteptam să termin ultimul an de facultate. Dar la un moment dat, după ce m-am gândit mai serios la asta, mi-am dat seama că nu o să meargă, sau doar cu chinuri din motivul că eu sunt hotărât să mai fac o facultate de trei ani. Am calculat banii necesari și am ajuns la concluzia că salariile noastre, așa cum sunt acuma, nu ne permit să trăim în chirie. Ar fi trebuit să trec și eu pe lucru de opt ore (acuma lucrez patru), dar în condițiile astea mai puteam să fac și acea facultate? Să merg patru ore la facultate, opt la lucru, și asta cu întreruperi, mai pierzând cel puțin două ore cu deplasările (până acuma 14 ore pe zi)? Pe lângă asta să mă mai ocup și cu treburile casnice, și evident să mă mai bucur și de ea (că doar de aia ne-am mutat împreună)? Evident nu.
Dar până să ajungem prcatic la a ne muta împreună, trebuia să economisim o găleată de bani. Amândoi în an terminal trebuind să achităm sute de euro la facultate, după asta mai economisește încă nu știu câte sute de euro pe avansul la chirie și ce mai vine. Clar, chiar dacă ne hotăram concret să ne mutăm împreună, nu se putea realiza prea curând.
întro zi, după ce am gândit de nenumărate ori și am ajuns la concluzia asta, i-am spus și ei că nu o să se poată prea curând, asta DACĂ se poate în condițiile în care eu mai fac și o a doua facultate. Ce a urmat? S-a despărțit. De ce? Pentru că atunci când am zis că nu o să se poată prea curând, eu de fapt am dat înapoi și nu am mai vrut ceva serios…

”
- Mami-mami! Ia-mi aia!
- Nu pot dragă, nu am bani.
- Tu nu mă mai iubeeești! (urmat de plânsete)
”

Ea o tot ține pe a ei, că am fi putut. Din ce? Ăia 20€ pe care îi punea deoparte și vreo 100€ pe care îi puneam eu deoparte? Din atâta am fi adunat noi 1500€ în șase luni?
A făcut ea vreun calcul concret de timp să vadă dacă ne descurcăm și cu a doua facultate a mea? Nu, doar s-a gândit ”așa” că se poate, și dacă ea a spus ”așa”, atunci sigur se putea, și eu doar ”nu vroiam”.
Acuma îmi reamintesc ce mi-au spus oamenii:
- tatăl meu: ”Femeile până la căsătorie sunt doar ”fete mari” care doar visează.” - clar;
- o iubită din trecut: ”În viață cariera este cea mai importantă și nici de departe iubirea.” - când mi-a spus asta, am fost indignat, supărat, trist, pierdut. ”Cum poate fata pentru care î-mi dăruiesc sufletul să-mi zică așa ceva în față?” Cred că ținea enorm de mult la mine dacă putea să-mi spună în față așa o lecție. Și uite că a avut dreptate: chiar și cea mai mare iubire a vieții poate să-și întoarcă spatele. Atunci pe ce să te bazezi dacă nu pe ce ai făcut cu propria mână, pe carieră?
- un prieten bun: ”Femeile nu gândesc cu mintea, se gândesc cu ovarele. Cum te-ai cuplat cu ele te monopolizează, și vor să te posede ca o caracatiță ca să-și facă ”cuibul”, și să înceapă să facă puii. Se cuplează, în timp scurt îți cer să te muți împreună, în câteva luni să te căsătorești, și imediat să începeți să faceți copiii. Toate astea cât mai repede, din instinct, și fără să fie cântărite posibilitățile sau urmările. Ele la asta îi zic ”A fi om serios, și a avea planuri serioase.” - deși suna foarte misogin, nu puteam decât să aprob.
Acuma mai vorbesc cu ea, ne înțelegem destul de bine, e o fată de nota 100 de altfle, nu merită să te dușmănești cu ea.
Ea încă crede puternic că va găsi iubitul cu care se potrivește perfect, sau că se vor completa perfect, sau mai știu eu ce fel de “perfect”… Cunosc n oameni care încă cred că vor da peste acel anume ”cineva” care o să fie exact ce î-și doresc ei. Unii încă necăsătoriți, alții deja divorțați cu copii, dar care încă mai ”CRED”, optimiști… Mă uit la ei, și văd că nu mai au nici o perspectivă, au intrat întro speranță oarbă și melancolică, și caută undeva în neant, în loc să fi apucat șansa când a fost, și să-l fi cultivat cu perseverență, răbdare, minte și iubire.
Ce fac eu de acum încolo? Termin facultatea asta, o încep pe a doua, o să încep niște proiecte personale, și î-mi trăiesc viața. Când o să termin și a doua facultă o să mă deschid din nou pentru a găsi o iubită serioasă sau ”serioasă” (dar cel puțin pornesc altcumva), și o să cultiv acea relație sau acele relații ca să reușesc în una din ele. Și dacă nu, încă mai rămâne speranța de copil și om naiv că va apărea ”acea anume persoană”.

P.S.: de cele mai multe ori în viață lucrurile nu iasă așa cum îți planifici, așa că nu vă mirați dacă față de planurile mele de mai sus o să iau întorsături neașteptate, și poate o să mă vedeți mutat împreună sau paote chiar căsătorit întrun timp nedeterminat.